După un weekend straniu și apăsător petrecut în Sulawesi (în care asistasem la o ceremonie funerară sângeroasă și mă plimbasem printre copaci – morminte de bebeluși) mă pregăteam să mă întorc în Bali, când am aflat că toate zborurile companiilor aeriene erau suspendate pentru o săptămană.

„Cum se poate evada de aici?” am întrebat la o agenţia de voiaj.
„Doar pe mare. Aveți poimâine un vapor din Makassar spre Labuan Bajo.”
„ Aș putea să plec în Insulele Flores. Din care face parte și Komodo…”, m-am gândit eu. Dintotdeauna mi-am dorit să fotografiez varanii de Komodo. Poate că acum e momentul, mi-am zis și am cerut un bilet.
„Nu mai sunt locuri în cabină, mai avem bilete doar pe punte… Și nu puteţi călători on the deck timp de 36 de ore, condițiile sunt foarte dificile pentru dumneavoastră, a european-woman.”
„On the deck”, am insistat eu. Am crescut într-un sat minier. Nimic nu mai poate fi mai dificil.

Am lăsat în urmă  casele cu acoperișuri ca niște corăbii, pădurile cimitir și stâncile morminte și on the road, again. Drumul până în Makassar a durat o zi întreagă. Peisajul tulburător, am o sensibilitate pentru grafismul straniu, aparte, mereu inedit al culturilor de orez. Ce Mondrian?! Ce Malevici?! Ce Escher?! E o subtilă “formă de artă” a cărei originalitate mă surprinde mereu. Oamenii și natura  “creează” firesc împreună.

Apoi peisajul a început să se schimbe și am ajuns într-o zonă muntoasă cu înălțimi de aproximativ 3500 de metri. Nu vreau să fac precum scriitoarele  sfârșitului  de secol al XIX-lea și să mă mir și să admir plină de ah-uri și oh-uri prelungi natura splendidă (ca de exemplu  în poemele de călătorie ale Annei de Noailles). Dar exact asta o să fac. Oh, e atât de frumos încăt și se taie pur și simplu respirația.  Uauu!

M-am oprit să mănânc exact în fața muntelui erotic, Muntele Nona pe care localnicii îl mai numesc și Ceea ce ar trebui ascuns. (Fotografia din stânga, sus). Apoi am cumpărat papaya proaspătă și mi-am continuat drumul. După zece ore de călătorie cu mașina, am ajuns în sfârșit la Makassar.

Fosta colonie olandeză și port cheie în comerțul cu condiment are o populație egală cu a Bucureștiului. M-am cazat într-un legănat hotel-lacustră. M-am trezit ușor amețită dar gata de a “investiga” orașul

Prima impresie: atmosfera de o tristețe fără margini.  Clădiri sordide, multe în paragină, maghernițe și dughene gata să-și dea sufletul, oameni cu ochi întrebători și uneori câte un zîmbet furișat. Cred că eram singura turistă din oraș.

Ce căutam eu aici, în acestă călătorie incoerentă dar paradoxal plină de sensuri? Cum vocea mea interioară întârzia să-mi răspundă,  am luat un tuk- tuk si am început să explorez coasta liniștită a mării. Apoi lucrurile au început să se schimbe.  Și așa, dintr-odată, aici la capătul pământului, singură dar cu aparatul de fotografiat în mâini și privind marea m-am simțit extrordinar de liberă și de fericită. A fost un sentiment fantastic  care îmi revine ori de câte ori rememorez acestă experiență.

Din cei trei sute de ani de dominație olandeză a mai rămas doar fortul Roterdamm. În 1667, după ce olandezii au cucerit insula, amiralul Cornelius Speelman, originar din Roterdamm, evident, a construit fortăreața care a devenit centrul întregii colonii. Fortul se mai numește și al țestoasei și oferă o surpriză incredibilă călătorului care a ajuns aici.

În fort, câțiva elevi și un profesor, o școală (în miniatură) de engleză. Teacher m-a rugat să conversez cu elevii săi pentru ca aceștia să-și  exerseze cunoștintele. Curioși, tinerii mi-au pus fel de fel de întrebări, din ce țară sunt, ce limbă se vorbește în Romania, cum se spune te iubesc în română, cum arată zăpada,  dacă am un iubit și la ce  vârstă se marită fetele în Europa.

M-am împrietenit cu una dintre cursante, care, după ce ora de conversație s-a încheiat,  m-a condus cu motocicleta într-un tur de oraș.

Așa am descoperit vechiul port, un loc fermecător, colorat și suspendat într-o falie a vremurilor. O blândețe a timpului care se scurgea lent, ezitant, sinuos, întorcându-se parcă în secolul trecut. Un loc tihnit și un cer cu nori.

Spre seară am ajuns la vapor. Abia atunci am înțeles cum stăteau lucrurile și cât de nepotrivită eram cu eșarfa mea de mătase și pălăria asortată. Dar despre călătorie… în articolul viitor.