Insula fericirii / Flores – Indonezia

Eram de 24 de ore în Makassar – insulele Sulawesi, estul Indoneziei. După de colindasem toată ziua orașul,  fortul și piețele, mă grăbeam spre port pentru a prinde cursa de Flores. Odată ajunsă la Labuan Bajo, capitala insulei Flores, urma să iau o altă ambarcațiune spre Komodo. 

P1010620

Când am ajuns la îmbarcare, am (uşor) înţepenit… și (rapid) înțeles de ce agentul de turism încerca să mă descurajeze să cumpăr un bilet on the deck. Cum era probabil ultimul și voiam neapărat să ajung în insulele Flores, nu l-am ascultat. De fapt mă enervase îngrozitor. (Și când mă enervez creierul de cimpanzeu preia conducerea și cumpără bilete aiurea-n punte.) Îmi tot repeta că nu sunt în stare să călătoresc on the deck atâtea ore…  Și uite că a avut dreptate.

P1010836

Sute de persoane se înghesuiau pe orizontală și pe verticală (în 3D), fiecare familie cu calabalâcul personal, cu paporniţele aferente, copiii din dotare și merindele pregătite ad-hoc la niște spirtiere-reșouri. Pe punte, niciun centimetru liber. Era totuși o călătorie de 36 de ore. Am scrutat orizontul și am detectat o uniformă, o şapcă și nişte epoleţi. Persoană importantă carevasăzică, (mă-nţelegi!). Am călcat pe genunchi un bărbat, am mutat cu grijă doi bebeluşi, ca să pot să trec, și am alunecat pe o farfurie cu namsi goreng aburind, unul dintre felurile tradiţionale, de-abia gătit la o spirtieră. În cele din urmă, m-am năpustit spre posesorul epoleţilor, arătându-i biletul.

 „Pe punte, mă privi el zâmbind… două zile și două nopți! Înţeleg că vreţi o cabină.”
„Exact”- am confirmat eu.
„70 de dolari și v-o dau pe a mea”. Am scos-o la 50. Am plecat cu cheile de la cabină în mână, ca un vultur cu prada în gheare. Pentru 42 de ore (doar 6 ore întârziere) am locuit pe puntea ofiţerilor superiori, în cabina inginerului șef mecanic. Nu ştiu dacă inginerul a dormit sau nu cu căpitanul, dar eu am avut o cameră șic, cu duș, televizor și satelit. Un stuart îmi aducea masa și ceaiul. Itinerariul, o frumuseţe !

SONY DSC

Am navigat printre insule cu coline înverzite, până la Labuan Bajo. Aici m-am instalat la „hotelul” Gardena (recomandat de Lonely Planet), care politicos s-ar putea numi “o vomă”. Și nepoliticos, tot așa; oricum avea o grădină reușită. Seara, la cină, am încercat să mai găsesc câțiva pasionați de Komodo. Nimeni. Am fost ferm deconsiliată să mă aventurez către Komodo: „Sunt curenți periculoși în apele mării Flores, abia peste o lună navigarea va fi sigură”. „Peste o lună voi fi la București”. Noaptea a fost vioaie. Șopârle mari, cu capul acoperit de pete albe intrau printre bârne și zbârnâiau precum un telefon mobil.

Am constatat că toți turiștii veniseră pentru scufundări. Cei mai mulți erau în tranzit către o insulă a fericirii, o insulă „eco” fără electricitate și apă curentă, unde nisipul era de mătase iar marea de o limpezime nebănuită. Am renunțat să merg la peștera unde au fost descoperite schelete de homo florensiensis, supranumit și hobitul, o specie de australopiteci de 1 m, descoperită în 2004, care a evoluat în paralel cu homo sapiens până acum 12000 de ani. Până recent cum ar zice oamenii de știință. În frivolitatea mea fără margini, am ales fericirea în detrimental științei și am petrecut trei zile pe această insulă, cu alți zece turiști de pe patru continente  și nenumărate capre săltărețe și halucinant de prietenoase, adevărate animale de companie, niște capre-câini cu apucături de pisici de Guineea.

Zilnic o bărcuță ne aducea mâncarea, aceeași pentru toată lumea. Sigur că fericirea e o noțiune subiectivă, și sigur că eu prefer orașele cu toată încâlceala, cu nebunia și agitația lor browniană, cu restaurantele și cafenelele lor, cu piețele lor pline de culoare, glasuri și  arome. Dar ipostaza de călător „bio”, adică în căutare de experiențe sănătoase și relaxante, se potrivește oricui. Pe insulă m-am împrietenit cu doi mexicani, actori care stăteau deja de două săptămâni și nu dădeau semne că vor să se întorcă la “civilizație”, cu o profesoară de matematică din Sydnei, un cuplu de violoniști praghezi, și cu Sonya, o franțuzoaică  divorțată și în depresie. Sonya se hotărâse să își ia un an sabatic în care să facă turul lumii, deși nu vorbea nicio boabă de engleză. Era un personaj fascinant, cu care am păstrat legătura.

Atâta frumusețe! Dimineața devreme admiram cu toții împreună răsăritul soarelui, iar seara apusul, avantajul de a fi pe o insulă mică. Un fel de ritual se instaurase, nimeni nu vorbea, era ca într-o meditație cu ochii deschiși.

SONY DSC

În timpul zilei făceam snorkeling, înotam și discutam depre  călătorii, corupție, comunism, cinematografie, post negru, literatură africană, yoga etc. Serile erau la lumina lumânărilor, cu mese frugale, în special fructe și legume. Era perfect, dar, încet, o nevoie de agitație, de viață, de urban, a început să mă bântuie. Deja din a treia zi, îmi doream cu ardoare să văd o șosea asfaltată. Oricum, sincer, o a patra zi în acest Paradis, ar fi fost too much. Un praghez mi-a dat telefonul unei organizator de tururi in Komodo, așa că am parasit insula pregătită pentru întâlnirea cu varanii.  Nu degeaba lucrau in cinematografie, mexicanii au scris un Bye uriaș, transformând ultima imagine într-un cadru de film centramerican.

SONY DSC

 

 

One Comment Add yours

  1. Constantin Lascu says:

    Frumos… Ești grozavă. Descurcareață, se zice pe la olteni. 🙂 Drumuri bune, oriunde călătorești. Ne duci și pe noi în locuri pe care nu le vom vedea niciodată, în viața de acum.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s