Hoinăresc la întâmplare de două zile prin Kathmandu. Uneori am impresia că plutesc peste vilele iscusit sculptat în lemn aflate în centrul orașului, că văd de aproape ochii enormi ai templelor budiste și că zbor peste cartierele sarace, parcă bolnave. Sau poate că asta înseamnă să ai o camera foto în mână… cu zoom:). Orașul, aflat la aproximativ 1400 de m, e înconjurat de munți. Cei un milion si jumătate de locuitori trăiesc într-o nesfârsită agitație. Sunt asaltată de zeci de vânzători care încearcă să-mi vândă fel de fel de lucruri mai mult sau mai puțin inutile: măști, găleți, perii, eșarfe, așternuturi, telefoane mobile, oglinde retrovizoare, roți de bicicletă, plăcinte, fructe, cărți poștale etc.

O femeie într-un sari turcoaz mă convinge să gust din niște oale enorme un fel de orez cu curry. Nu e rău, rămân să mănânc aici. Vânzătoarea nu mă lasă să o pozez și, în fața dezamăgirii mele evidente, sau poate de frică să nu piardă o clientă, începe să-mi povestească gesticulând aprins. Vechiul nume al capitalei era Kantipur sau locul de unde izvorăște lumina (lumina lui Buddha). Legenda spune că, pe vremuri, aici era un lac în care Buddha a aruncat o sămânță de lotus. Când floarea s-a deschis, o rază misterioasă și intensă a tâșnit dintre miile ei de petale. Pentru a putea fi venerată de pelerinii din întreaga Asie, îngerul (bodhisattva) Manjushri a zburat pe leul său albastru deasupra munților Chinei și Tibetului. El a transformat lacul într-o vale înconjurată de coline. Pe una dintre acestea s-a ridicat Stupa Swayambhunath.

Dupa ce am auzit acestă frumoasă poveste, pe care tocmai ați citit-o în traducerea mea vag ameliorată, m-am îndreptat către Swayambhunath. (Era oricum pe listă). Deși cu harta în mână, m-am rătăcit cu brio pe străzile orașului încâlcit. După mai multe ore de mers în derivă, am remarcat un băiat firav, foarte scund, care vindea gogoși unsuroase. Cu ochii lui mari, mă urmărea întrebător. I-am arătat harta și i-am spus unde vreau să ajung. Mi-a luat harta din mână, a învârtit-o de câteva ori și în cele din urmă mi-a zis: „Vino cu mine!” Am evitat arterele principale, scurtând drumul pe niște străduțe insalubre, pe care nu m-aș fi aventurat singură. În câteva minute eram la destinație. Am fi ajuns și mai repede dacă zecile de trepte nu ne-ar fi încetinit ascensiunea spre colina pe care se află Swayambhunath, unul dintre cele mai vechi temple din Nepal (secolul al V-lea). Raj, orfan, avea 16 ani și era un fel de copil al străzii. Își câștiga traiul vânzând gogoși sau lustruind pantofii celor cu stare. După timpul petrecut cu mine, engleza lui – pe care o învățase de la turiștii cu care s-a intersectat – s-a ameliorat simțitor. I-am citit si i-am spus nenumarate povești despre oraș. Avea mintea ca un burete și un incredibil simț al orientării. Politicos și răbdător, se străduia să înțeleagă cât mai bine ce vreau. În faţa certelor lui calităţi de ghid, l-am întrebat de ce nu face un curs. Mi-a mărturisit că e analfabet, că și-ar fi dorit să meargă la școală, dar că a fost imposibil. Frați mulți, care merg la școală no money, un tată mort…

În timpul zilei bântuiam prin oras, vizitam temple, muzee, piețe sau intram prin magazine unde admiram bijuterii fastuoase, mătăsuri diafane și cașmiruri în culorile pământului. 

La sfârșitul zilei, Raj mă conducea la hotel, iar dimineața îl găseam așteptându-mă în acelaşi loc. Într-o seară, târziu, am ieșit să caut o farmacie și am rămas șocată să-l văd tot acolo, nemișcat, lipit de clădire. La plecare i-am lăsat niște bani cu care să se înscrie la școală; a plâns de fericire, mi-a zis „mulțumesc, sora mea” (deși poate că mamă ar fi fost mai potrivit) și mi-a mărturisit că o să-și cumpere o cutie „adevărată”, plină cu perii și creme de ghete. Si cine știe, poate că după, Raj o să se gândească mai serios la posibilitatea de a deveni ghid.