Aveam trei, patru… (una se mișca și mă încurca la numărat), cinci furnici în paharul în care chelnerul urma să‑mi toarne apa. Șase, sigur șase! Eram la punctul de frontieră Nong Kai, la granița dintre Thailanda și Laos. Insectele sunt o delicatesă în zonă, așa că nu văd de ce nu aș fi băut din paharul în care pluteau câteva cadavre minuscule, dar parcă nu-mi mai era așa de sete…

Dintr-un reflex jurnalistic, m-am ridicat să văd cum arată locul unde se prepară mâncarea. Aşa-zisa bucătărie era ascunsă în spatele unor copaci. Totul se gătea într-o singură tigaie… frecată cu o cârpă care cădea din când în când pe jos, într-o baltă cu zoaie. In spatele curții, printre gunoaie, spânzurați la soare, zăceau niște cârnați.

În față, o căţea năștea în chinuri… Câțiva puiuţi, abia ieșiți din placentă, scânceau ascuţit. Lângă bucătar, doi cocoşi furioşi săreau cu ghearele peste farfuriile şi legumele „spălate”, iar la intrare zăceau amorțiți câțiva localnici. Alături, o comerciantă vindea carne și gonea de zor la muște. Îmi e și rușine să vă spun ca aici am mâncat cel mai bun orez Niaw (lipicios) din Asia (în franceză “riz gluant” și în engleză “sticky rice”) .

Există o doză mare de hazard în orice călătorie în Asia, chiar dacă e minuţios pregătită de acasă. Eu mă înarmasem cu suficientă rabdare şi întelegere când îmi cumparasem biletul la trenul de noapte care pleaca din Bangkok, capitala Thailandei spre graniţa laoţiana. A doua zi de dimineaţă am ajuns la punctul de frontiera Nong Kai. Am trecut relativ ușor peste cele 6 ore de întarziere (deși sunt maniacă cu punctualitatea). Și aici, în Nong Kai am avut  ideea, care ulterior s-a dovedit a fi nu foarte “inspirată”, de a mă opri la restaurantul gării pentru micul dejun.

Dacă sunteţi “fanatici” ai curăţeniei, evitați nu doar Laosul, ci și întreaga Asie de Sud‑Est. Altfel veţi trăi cel mai terifiant coşmar. Dacă însă fugiți de turismul de masă, de plajele care gâlgâie de oameni, de staţiunile supraaglomerate şi doriţi să vedeţi locuri cu adevărat extraordinare, atunci luaţi-vă rucsacul şi riscurile în spinare şi porniţi la drum. Infrastructura, care pe alocuri lipseşte cu desăvârşire, transformă orice călătorie într-un proiect ambițios. Am petrecut o săptămână în „Regatul unui milion de elefanţi”, aşa cum se numea în Evul Mediu, mergând din câmpiile Mekongului până-n munţii Annamiti.

Între Thailanda şi Laos există Podul Prieteniei care traversează fluviul Mekong. La frontieră, vameşul nu găsea România în calculator şi, încurcat, m-a întrebat de mai multe ori dacă această ţară într-adevăr există. În cele din urmă s-a convins că da.

Aflat la doar câţiva kilometri de graniţă, Vientiane, „Oraşul de santal”, este de 500 de ani capitala Laosului. Amestec de Asia și Europa, cu nuanțe ruso-chino-americane, îndulcite de o tușă franțuzească. Mic şi liniştit, oraşul are în jur de 200.000 de locuitori.

Vientiane se întinde de-a lungul Mekongului, care formează, de fapt, graniţa naturală cu Thailanda. În prima zi m-am plimbat pe malul fluviului, printre restaurantele tradiţionale cu măsuţe joase şi fără scaune, locul de întâlnire al studenților laoțieni.

Întreaga faleză se animase în cursul serii. Tinerii cu motociclete admirau apusul, turiştii străini veneau să mănânce, iar localnicii se scăldau în voie. Soarele apunea în Mekong printr-un lan de floarea -soarelui.

Simbolul orașului îl reprezintă templul budist Pha That Luang. Monumentul e impresionant, fără egal în Laos. De la depărtare, construcția seamănă cu o rachetă gata de decolare (după occidentali) și cu un boboc de floare de lotus (după localnici). Se spune că un os al lui Buddha e îngropat la temelia sanctuarului vechi de peste 2300 de ani (susţin laoțienii) sau de 1000 de ani (după arheologii occidentali).

Actuala formă piramidală a monumentului i se datorează regelui Setthathirat, care a decis în anul 1566 să modifice vechiul templu. Fiecare nivel are drept corespondent o parte din învățăturile lui Buddha. Călătorii europeni care au asistat pentru prima oară la ceremoniile desfăşurate aici, în secolul al XVII-lea, au rămas uluiți de cantitatea masivă de aur care acoperea edificiul.

Lângă Pha That Luang o mică expozitie de pictură, în aer liber, unde am intrat în vorbă cu autorii, doi călugări budiști.

Bulevardul principal al capitalei, un fel de Champs-Elysée local, se termină cu un arc de triumf laoţian. Patuxai evocă de la distanţă celebra construcţie pariziană, dar în interior este ornamentat cu motive şi desene de inspiraţie autohtonă.

Patuxai sau Poarta Victoriei a fost ridicat în 1958 pentru a comemora soldații laoțieni morți pe câmpul de luptă. Monumentul a fost făcut din cimentul cumpărat de la americani pentru construirea unui aeroport. Pentru că destinația finală a materialelor de construcție a fost schimbată, arcul a primit numele de „pista verticală”. Am urcat pe arc și am fotografiat orașul de la înălțime.

M-am îndreptat apoi către Talat Sao – piața de dimineață și totodata stația centrală de autobuze, de unde intenționam să fac o “descindere” în Parcul lui Buddha, o grădină imensă, ezoterică, plină cu 200 de sculpturi. Autorul acestora, un sacerdot-saman a încercat să reunească budismul și hinduismul într-o singură religie.

Ultimul monument vizitat în Vientiane a fost Piramida neagră That Dam. Legenda spune ca aici sălășluia un dragon cu șapte capete care proteja orașul. Monumentul era acoperit cu aur. In 1980, în timpul războiului cu Siamul (Thailanda de azi) aurul a fost furat de catre invadatori.