M-am despărțit cu greu de Golful Halong, această capcană din care nu vrei să mai ieși, și m-am îndreptat către orașul Nin Bin, aflat la 90 de kilometri de capitala Vietnamului. Dacă nu ar suna a clișeu de pliant turistic, aș zice că am găsit o altă “oază paradisiacă”. Poate că denumirea de „Halongul terestru”, dată de vietnamezi, i se potrivește cel mai bine acestui spațiu fermecat.

Am luat o bărcuță și am navigat pe râul Ngo Dong, care a săpat în munte trei peșteri (în vietnameză Tam Coc). Traseul e miraculos, râul care străpunge piatra a dat naștere unor grote fantastice, stânci prăbușite, orezării de o parte și de alta, flori de lotus în delicate degradeuri de violet… În șir indian, zeci de bărcuțe urmau traseul celor trei peșteri.

Am remarcat că în mare parte vâslaşii, inclusiv femeile, manevrau ramele handsfree. E mult mai comod  cu picioarele și mai rapid (de atunci mă tot întreb: noi de ce vâslim cu mâinile?) și, în același timp, țineau în mână umbrele de soare, vorbeau la telefon sau mâncau.

Pe apă sau pe uscat, decorul cu personajele aferente: vânzătorii care apar din pământ (sau de pe ape) și te urmăresc să-ți vândă mâncare, fructe, țesături sau diverse kitsch-uri numite poetic suveniruri, de care evident nu ai nevoie și pe care te trezești că le cumperi fără voia ta.

Mai sunt și unii care te fotografiază insistent și care îți propun să-ți vândă la niște scoruri măricele propria fotografie printată, de multe ori și gata înrămată. Binețeles ca nu voiam sa cumpar, dar poza cu mine era atât de urată încât mi-a fost groază să o las acolo.

Așa ca am dat un dolar și am înșfăcat-o, ușurată că nimeni nu a apucat sa o  vadă. Instantaneu, vietnameza a scos o fotografie enormă, tot cu mine, în care care păream și mai urâtă din cauza dimensiunilor impozante. Am ezitat mult… M-am gândit că dacă o cumpăr, m-aș putea trezi cu încă o poză, de data aceasta în mărime naturală si tot așa… probabil că pe undeva, printr-o peștera erau dosite niște imprimante uriașe care lucrau non-stop. M-am hotărat să nu o iau, ceea ce i-a produs vânzătoarei o dezamagire cosmică . “Very ugly, very ugly”, ziceam eu; “no, no, no, very beautiful” – contracara ea. Până la urmă, am luat-o și pe asta, la prețul de o jumătate de dolar, le-am îngrămădit pe amândouă în rucsc și, înainte de plecare i-am predat o mică lecție de fotografie. Apoi, am rugat-o să-mi facă încă o poză cu aparatul meu… Ceva, ceva se mai ameliorase în tehnica vietnamezei, dar tot mai avea de lucru. Vreo doi-trei ani. Prietena mea scriitoarea Doina Popescu după ce a văzut poza, m-a întrebat dacă nu aveam vreun abces la vreo măsea…

De aici am plecat spre Hanoi, cu scurtă oprire în orașul Hoa Lu, capitală între secolele al X-lea și al XI-lea. M-am oprit la templul dedicat primului împărat al Vietnamului, Đinh Tiên Hoàng. Construit în secolul al XVII-lea, templul are o arhitectură originală, având forma literei „I”, încadrată într-o parcelă pătrată. Cu totul remarcabil, templul este conceput în stil „phong thủy”, adică „feng shui”, respectând toate elementele necesare: râul în față și muntele în spate, mai multe porți care ușurează curgerea Qiului (a energiei), imagini cu dragoni simbolizând o puternică forță masculină (Yang), și ferestre încrustate cu margarete, o garanție a longevității.

Grădina în care este amplasat templul are o suprafață de cinci hectare. Sanctuarul este orientat către Est, spre muntele Ma Yen (în traducere „spinarea calului”). Nu am urcat cele 150 de trepte pentru a ajunge la mormântul unde se odihnește marele suveran, dar l-am salutat de la distanță pe Đinh Tiên Hoàng, cel care i-a unit pe vietnamezi și a eliberat țara de cotropitori. Despre capitala țării, orașul Hanoi, în următoarea postare.