Golful Halong sau locul unde dragonul coboară în apele mării
© Daniela Ulieriu
Nu aveam nicio intenție să merg în Vietnam, dar absolut nicio intenție!
Eram pe facebook cu prietena mea scriitoarea Doina Popescu și analizam împreună niște lucrări de Picabia, Kupka și Tanning pentru coperta următoarei ei cărți de nuvele. Eu cu o ușoara preferința pentru Dorothea și ea, înclinând spre František. Eram pe facebook, façon de parler, pentru că în realitate eram în Damoen Saduk (celebra piață plutitoare thailandeză)… și în timp ce mâncam lăcuste prăjite mi-au căzut ochii pe hârtia (de ziar) în care fuseseră învelite.
Aceasta prezenta o ofertă de neignorat: un weekend în Halong Bay, locul unde „dragonul coboară în apele mării”. În plus, exact cu o seară în urmă, văzusem la televizor o celebră jurnalistă franceză, care, întrebată fiind ce loc și-ar dori să revadă înainte să moară, a răspuns fără ezitare: „Golful Halong.” Motivul? „E cel mai frumos loc din lume.”
Mi-am zis că nu întâmplător deschisesem aparatul tocmai atunci şi că, vorba lui Einstein, coincidența e doar felul prin care Dumnezeu intervine în vieţile noastre, păstrându-şi anonimatul. Așadar, acest golful a fost motivul pentru care am ajuns în Vietnam și mai precis în localitatea Halong. Banal, sters, chiar sordid pe alocuri, orașul reprezintă poarta de intrare către una dintre minunile Asiei. Din port, am luat un vaporaș care s-a strecurat abil printre celelalte ambarcațiuni și, după o jumătate de oră de navigat, am ieșit în larg.
Peisajul a devenit ireal, o lumină poroasă făcea să se evapore o parte din el, să se dizolve contururile lucrurilor și lumea să rămână ca o stampă japoneză: munți stingheri și stânci contorsionate care țâșneau din apă. Coup de foudre. M-am îndrăgostit instantaneu și definitiv de acest loc, de frumusețea lui, când sfâșietoare, când plină de inspirație – care topește, parcă, orice urmă de cinism…
Am experimentat o emoţie subtilă, profundă şi nemaitrăită, senzaţia de a fi păşit dincolo de lumea obișnuită. La Halong, marea are mai multe sirene decât simțurile noastre, așa că seducția pe care o exercită asupra călătorului este totală.
Am petrecut trei zile navigând printre insulele care răsăreau din mare, m-am plimbat cu caiacul și am explorat munții plutitori. M-am cățărat, ghemuit, târât prin mai multe grote, caverne și peșteri, despre care cercetătorii spun că ar fi apărut în urmă cu două milioane de ani.
Peșterea minunilor e cea mai mare dintre acestea și, dacă a nu ar fi fost un spectacol de lumini care electriza stalactitele și stalacmitele (și care mă ducea cu gândul la o reclamă la detergenți, la scos pete și la culori vioaie), aș fi zis că e și cea mai impresionantă peștera văzută de mine vreodată.
Între legendă și istorie, Peștera minunilor e unul dintre locurile emblematice ale Vietnamului. Localnicii povestesc că aici s-au ascuns strămoșii lor în timpul bataliei cu mongolii, devenind astfel “invizibilii”.
În secolul al XIII-lea, marele comandant generalul Hung Dao a folosit cu brio labirinticul Golf Halong, care a fost de-a lungul secolelor, teatrul mai multor bătălii navale. Ajutat de relieful accidentat și de grotele secrete aflate în interiorul stâncilor, i-a pus pe fugă pe invadatori.
Nu va imaginați că am hoinărit de una singură prin Marea Chinei! Am remarcat, pe alocuri, turismul contra naturii. Deși era primavară și temperaturile destul de neprietenoase, sute de nave umpleau golful, ce Doamne iartă-mă o fi vara aici!! Uneori aveam impresia că robinetul cu turisti era deschis la maxim…Dar oricât de aglomerat ar fi fost, m-am despărțit cu greu de Golful Halong, această capcană din care nu vrei să mai ieși. M-am întors apoi în orașul Halong și de aici m-am îndreptat către localitatea Nin Bin, aflată aproape 90 de kilometri de capitala Vietnamului. Dar despre Nin Bin în următoarea mea postare.