« !ncredible !ndia »

Înainte să ajung în India, trăiam cu impresia că acestă țară era o nesfârșită plantație de ceai unde femei în sariuri Sambalpuri intens colorate culegeau cu gesturi sacre frunzele proaspete,  un tărâm care gravita între aromele condimentelor,  senzualitatea mătăsii și mantrele primordiale. Ashramurile, terapiile ayurvedice, chakrele și prelungi meditații yoga completau peisajul.

Exista evident și reversul medaliei: sentimentalismul schematic al filmelor indiene unde întotdeauna un el împietrit adesea cu brațele ridicate ca la Vidraru o strigaaaa, dar  ea se îndepărta fugind cu eșarfa fluturând ca un șarpe. Compulsiv, camera video zuma, zuma, zuma, iar editorul de imagine tăia mărunt pe accent.

Alteori el, sărac și cam terchea-berchea, o cucerea pe ea, fata bogată cu studii la Oxford.  Recunosc că nu am reușit să văd niciodată mai mult de zece minute dintr-un film indian, dar, probabil, nu m-am străduit suficient. Sunt sigură că până la urmă binele triumfa, că nu degeaba toată lumea dansa pe rupte, de se cutremurau podelele, străzilele, nisipul de pe plajă și, mai rar, ogoarele.

Dar, să revin. În timp ce ieșeam din aeroportul Indira Gandhi, încercam să îmi amintesc care sunt cele șapte feluri de alb folosit în țesăturile indiene, despre care citisem înainte de-a pleca: fildeșul, iasomia, sideful, luna din august, ochiul de păun, spuma valului mării… îmi lipsea unul. Și atunci, în parcarea taxiurilor realitatea m-a izbit ca un elefant: un vânzător de fructe, cu o bâtă în mână stătea de vorbă cu un domn care își făcea nevoile în văzul nostru. Domnul avea o problemă de tranzit intestinal, iar discuția trena. Din când în când, vânzătorul arunca cu bâta într-o maimuță aflată-n spatele lui, care  încerca să fure banane de pe tarabă. Cum bâta îi cam nimerea spinarea, animalul schelălăia ascuțit, dar nu se lăsa!

Pentru câteva secunde, mintea mi s-a blocat. Am crezut că am trecut printr-o poartă greșită. Prima impresie !ncredible !ndia = !mpossible !ndia. În cele două ore cât a durat drumul până la hotel, m-am gândit de mai multe ori să las totul și să mă întorc la aeroport. Am avut câteva experiențe extreme în viața mea, cele mai multe în Asia dar ele erau asezonate cu momente de sublim. Aici parcă ma înecam într-un ocean de vomă. Îmi propusesem să rămân o lună în India, să fac tot Nordul să merg pe urmele lui Eliade, să ajung la Calcutta și Serampore și apoi, eventual, în Bangladesh, în Delta Gangelui.

Despre traficul halucinant, claxoanele care urlă precum animalele într-un abator sau răcnesc melodii de Crăciun voi mai povesti și altă dată. Hotelul la care rezervasem, nu merita nicio stea, nici macar o steluță. În afară de recepția garnisită cu niște piese de marmură ingenios tăiate și asamblate, nu excela decât prin mizerie. Și ce mizerie! Îți venea să te apuci imediat de curațenie generală, începând cu schimbarea așternuturilor pline de pete. L-am chemat pe manager care, deși s-a străduit să mă înțeleagă, nu a reușit. Evident, aveam standarde diferite. În paranteză, nu sunt o maniacă a curățeniei, dar țin la raportul calitate-preț. Pentru ca New Delhi e considerat un oraș riscant pentru femeile care călătoresc singure, optasem pentru un hotel ceva mai scump.

Sunt așadar în orașul a cărui populație e aproape egală cu cea a României. Din 1210 și până în 1526, N D a fost  capitala sultanatului cu același nume, apoi, în 1649, a devenit capitala imperiului mongol și așa a rămas până în 1857.  Sub britanici, e reproclamat capitală, luând,  în 1911, locul Calcuttei.

Așa se face că acum regăsim secvențe din diferite  epoci și orașe: un New Dehi  modern, apărut după 1950, cel victorian, cu bulevarde largi, impozante și monumente grandioase, british – europene și uneori o subtilă tușă indiană și vechiul Delhi, islamic cu străduțe înguste, întortocheate și pline de magazine, dughene și tarabe.

 

De aici, din vechiul cartier aflat în sudul capitalei, am început explorarea orașului. Prima oprire, Qutb Minar, cel mai înalt minaret din India și al treilea din lume. Construcția lui a început în 1192, în timpul lui Qûtb ud-Dîn Aibak, primul sultan din Delhi și a continuat timp de mai multe dinastii, fiind gata în 1368, odată cu terminarea celui de-al cincilea etaj. Destinația turnului e controverstă: unii cred că a fost conceput pentru a celebra victoria și debutul puterii musulmane în India, alții pentru a fi folosit de muezinul care cheamă la rugăciune.

Minaretul, care astăzi măsoară 72,5 m era inițial cu 7 metri mai înalt. La bază diametrul depășește 14 metri. Primele etaje sunt pavate cu gresie roșie, iar ultimele două sunt în marmura albă, ornată cu motive decorative și versete din Coran.

Turnul aparține patrimoniului mondial UNESCO și face parte dintr-un vast complex cultural care găzduiește și cel mai vechi stâlp de fier din India. Înalt de șapte metri și cântărind șase tone misteriosul stâlp a fost ridicat în secolul al III -lea de către regele Chandra în onoarea zeului Vishnu. Se spunea că dacă stăteai cu spatele lipit de el și puteai să-l cuprinzi cu brațele îți îndeplineai orice dorință. (Azi imposibil de încercat, pentru că stâlpul a fost îngrădit.) Curios este și faptul că acest stâlp nu ruginește, în ciuda celor cinsprezece secole de existență, provocând uluirea specialiștilor în coroziune, care l-au supus la nenumărate analize.

Tot aici se află și ruinele primei moschei din New Delhi, Quwwat ul-Islam, “lumina Islamului “.

Printre coloanele ei atent sculptate m-am plimbat îndelung. Motivele islamice și cele preislamice se topesc în piatra milenară. O inscripție aflată pe poarta de Est spune că moscheea a fost ridicată cu materialele provenite din demolarea a douăzeci și șapte de temple hinduse și jainiste.

Spre seara m-am întors la hotel prin același trafic infernal, cu gândul că un sejur la New Delhi ar putea fi o bună terapie pentru cei nemultumiți de traiul în țările curate şi civilizate ale Europei. Un antidot pentru depresie.  Ori… dimpotrivă.