©text și foto Daniela Ulieriu
Uneori viața îți face niște cadouri importante, uriașe, esențiale. Ți le face pur și simplu, fie că le meriți, fie că nu. Am făcut exces de superlative și tot nu am reușit să exprim cât de mult a însemnat pentru mine săptămâna petrecută în Bagan și cât de recunoscătoare sunt pentru aceasta. Uneori ai șansa să ajungi într-un loc formidabil și mai mult ai șansa să întelegi că ești fericitul câștigător al unor zile pline de lumină.
În Bagan am stat aproape de templul Bupaya, într-un hotel amplasat chiar pe malul fluviului Irrawaddy. Dimineața luam micul dejun la umbra unor copaci seculari, între ramurile cărora se ciondăneau veverițe gălăgioase.
Prin ceața care plutea misterios desupra Irrawaddyului abia se întrezărea celălat mal. O pace adâncă se ridica în noi odată cu aburii rătăcitori dizolvați în văzduh.
Am vizitat Bupaya câteva ore mai târziu, după miezul zilei, o zi cu un cer limpede, un cer cu soare și cu lună. O lumină intensă se reflecta în cupola aurită a sanctuarului. Cel mai vechi templu din Bagan, Bupaya suscită numeroase discuţii în privinţa apariţiei lui. Birmanii spun că a fost construită în secolul al treilea, iar specialiştii occidentali o plasează cu patru sute de ani mai târziu. În timpul cutremurului din 1975, cupola s-a desprins și a căzut în apă. De curând templul a fost refăcut.
În ultima după-amiază petrecută în Bagan, am încercat să traversez râul printr-un loc în care părea secat şi se vedea fundul albiei. După ce m-am împotmolit de două ori în noroi și am călcat pe un scorpion, am renunțat.
Fuseseră câteva zile de ploi și, chiar dacă apele rămâneau scăzute, era necesară o ambarcațiune pentru a ajunge pe celălalt mal.
Am închiriat o barcă cu motor, dar, exact în mijlocul apei, motorul a tușit stins și s-a oprit. Cârmaciul a încercat să resusciteze “yacht-ul”. Degeaba. Motorul refuza să mai pornească. Atunci „marinarul” a emis niște urlete prelungi, „interceptate” din fericire de fratele lui, care a venit cu o pirogă și așa ne-am continuat plimbarea.
Timpul de aur al Baganului, anul 1000 și templele sale strălucitoare și, în fața acestora, satul de pescari de azi, câteva cocioabe din paie care înotau în sărăcie. Cu toate acestea, oamenii trăiau liniștiți și senini, păreau împăcați cu lipsurile și greutățile. Într-un fel de atemporalitate blândă și ușor mirați să vadă o albă care fotografia indecent mult, în stil japonez.
Ani în șir, Myanmar a făcut parte dintre cele mai sărace ţări din lume, o treime din populaţie trăia cu mai puţin de o jumătate de dolar pe zi. Paradoxal, pentru că ţara este, de fapt, foarte bogată. Fosta dictatură militară a exploatat și folosit în interés personal patrimoniul existent. Dar ceva din serenitatea locuitorilor acestui cătun uitat (poate) de Buddha m-a făcut să renunț în a mai judeca lucrurile după logica europeană. Cu picioarele în apa râului Irrawady, mi-am luat la rededere de la Bagan.
Aici se încheie călătoria mea în ținutul magic al templelor. În episodul următor o vizită în capitală, la Rangoon, „regina oraşelor şi grădina Orientului”.