La jumătatea vizitei mele în Laos, am plecat cu avionul spre Luang Prabang, oraș medieval situat pe „Drumul mătăsii”. Pe aparatul care scanează bagajele în aeroport era lipită o etichetă mare Out of order, așa că, în plină era a terorismului, valizele au plecat spre cală fără a mai fi verificate. În cabină mirosea a usturoi și a ulei de soia încins. Am deschis ghidul Lonely Planet: „Ambasadele străine își deconsiliază cu tărie cetăţenii să folosească liniile aeriene laoțiene, pentru că gradul lor de siguranță este redus”. Erau menționate câteva prăbușiri și faptul că aviația ține secret numărul real al acestora. Îmi fac cruce și un călugăr budist desculț, aflat lângă mine, îmi spune să stau liniștită că lordul Buddha veghează asupra noastră.
Luang Prabang, vechea capitală a regatului laoţian, este perla Indochinei. În 1995 localitatea a fost înscrisă pe lista UNESCO și aparține astăzi Patrimoniului Mondial al Umanității. Luang Prabang este centrul urban medieval cel mai bine păstrat din întreaga Asie de Sud-Est.
Ascunsă printre coline, „Frumoasa adormită”, cum a fost botezată citadela de către străini, e diferită de efervescentele orașe asiatice. E unul dintre locurile în care timpul curge mai lent, precum apele leneşe ale Mekongului. Un fel de blândețe învăluitoare plutește deasupra orașului, un farmec blajin care cucerește inima oricărui călător.
Nimic nu te presează, nimeni nu se grăbește. Poate din acest motiv, turiștii au botezat orașul: “Frumoasa adormită”. Pentru cei care au văzut înainte magnificele orașe Angkor, din Cambodgia, și Bagan, din Myanmar, Luang Prabang ar putea părea modest, aproape dezamăgitor, dar după câteva ore petrecute aici, chiar și cei mai cinici vor fi cuceriți de farmecul blajin al orașului. “In era noastră, a ambițiilor, a științelor exacte, a profiturilor rapide și a dominației banilor, Luang Prabang rămâne refugiul trubadurilor, îndrăgostiților și al ultimilor visători”, așa îl descria acum un secol, Marthe Bassene, o scriitoare franceză care a petrecut câtiva ani în îndepărtata Indochina. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci.
Ascuns printre dealuri înverzite, Luang Prabang se întinde pe o peninsulă de aproape un kilometru, aflată la confluența fluviului Mekongul cu râul Khan. In centru, domină maiestuoasa colină Phu Si, spațiu considerat sacru de budiști. In vârful acesteia a fost ridicat un altar care îl venerează pe Buddha, și care, precum un far servește la orientarea turiștilor în oraș.
Din cele şaizeci şi şase de temple medievale, astăzi mai există jumătate. Poartă de intrare în oraș, templul (Wat) Xieng Thong este situat chiar la confluența fluviului Mekong cu râul Khan. Supranumit și „Orașul de aur” sau „Templul copacului de aur”, Wat Xieng Thong este cel mai spectaculos monument din Luang Prabang. Pe vremuri, aici erau încoronați suveranii Laosului. Locul plin de strălucire mă transportă în trecutul glorios al orașului care a fost cândva inima unui regat puternic. Construit de regele Setthathirat în 1560, Xieng Thong este exemplul clasic de stil arhitectural local.
Sunt specifice acoperişurile în mai multe straturi, care uneori coboară atât de mult, încât ating pământul, amintind de aripile unei păsări care își ocrotește puii.
Transformat în cartier general în timpul asaltului trupelor sino-thailandeze din 1887, Wat Xieng Thong a scăpat teafăr chiar și după bombardamentele avioanelor B-52 și poate fi admirat astăzi în ipostaza lui originală.
Atât în interior cât și în exterior, pereții templului sunt pictați cu aur. Coloane de lemn decorate cu motive tradiționale susțin tavanul pictat. Pe zidul din spatele templului se află un mozaic care înfățișează Copacul Vieții.
Și încă o precizare, numele orașului provine de la o statuetă de aur, de 83 de cm, înfățișându-l pe Buddha Phrabang, Buddha cel Delicat. Marele rege Fa Ngum, întemeietorul regatului laoțian, a primit-o cadou de la un monarh khmer. Statuia a fost de mai multe ori furată de invadatorii thailandezi și ulterior recuperată. Astazi ea se află la muzeul de artă, fostul Palat regal. Aceasta a fost construit în 1904, la începuturile colonizării franceze, ca reședință pentru regele Sisavang și familia sa. In 1959, regele a murit si pe tron a urcat fiul acestuia, Sisavang Vatthana. Autoritățile comuniste au afirmat că monarhul a cedat de bună-voie palatul guvernului, pentru a fi transformat în muzeu. De fapt, familia regală a fost exilată în nord, regele și regina au murit de foame în peștera unde erau închiși dupa arestare, iar cladirea le-a fost confiscată. Fotografia nu imi aparține, pentru ca eu, după ce am auzit povestea suveranilor laoțieni , nu m-am mai simțit în stare să le mai vizitez reședința.
©text și foto Daniela Ulieriu