Angkor este singurul sanctuar care nu a fost părăsit niciodată. Celelalte temple din Cambodgia au fost inundate de junglă și redescoperite de călătorii occidentali la sfârşitul secolului al XIX-lea. Portughezii şi japonezii au trecut pe aici încă de acum trei sute de ani, dar prezentarea amănunțită a templului este meritul indiscutabil al exploratorul francez Henry Mouhot. În 1860 el a găsit aici o mânăstire prosperă, care avea peste 1000 de sclavi.
Angkorul reprezintă cea mai mare construcție religioasă de pe Terra și, probabil, cea mai misterioasă. Am străbătut ținutul khmer timp de cinci zile. Au fost seri în care eram aproape singură și atunci am simțit din plin magia acestui pământ sacru. Am admirat finețea și maiestuozitatea zidurilor străvechi. M-am impregnat de atmosfera locului, am respirat istoria milenară, am ascultat glasul tocit al pietrelor, am mângâiat basorelifurile tăcute.
Am mers apoi să vizitez templul Bayon. La prima vedere, acesta pare o simplă suprapunere de blocuri de piatră, dar apoi ochiul începe să distingă sculpturile uriaşe din care este format. Bayon a fost construit de Jayavarman al VII-lea, cel mai mare rege al Angkorului, care a domnit între 1181 și 1219.
Construcţia are 54 de turnuri, câte unul pentru fiecare provincie a imperiului khmer din acea vreme, iar fiecare turn are încrustate câte patru figuri. Cele 216 capete colosale ce zâmbesc misterios vizitatorului au suscitat nenumărate discuţii despre divinitatea care patronează templul.
Unii specialişti cred că îi este dedicat zeului hindus Brahma, cel cu patru feţe, alţii marelui Shiva, cel care aduce fericirea și cunoașterea. Sunt și arheologi care susţin că în piatră este cioplit chipul regelui Jayavarman al VII-lea.
Aproape înghiţite de junglă, templele Ta Prohm și Preah Khan se zbat într-o luptă disperată cu rădăcinile sufocante ale arborilor seculari. Tentaculele lor par să se prelingă, precum o lavă, peste vechile temple. Amestecul dintre viaţă și moarte, dintre vegetal și mineral, îţi taie respiraţia.
Multă lume care ajunge aici sau care admiră imagini înfățisând templul are un sentiment de déjà vu. Filmului Tomb Raider și Lara Croft, alias Angelina Jolie l-au popularizat cu asupra de masură. „Știu, l-am vazut deja! Nu, nu e din Angkor, e din Tomb Raider”, mi-a zis un prieten care se uita pe fotografiile mele.
Ta Prohm a fost construit de Jayavarman al VII-lea, ca un sanctuar dedicat mamei sale. Lucrările au început în anul 1186. Inițial templul s-a numit Rajavihara „salașul regelui”. Aici au funcționat o mânăstire și o universitate budistă, în care locuiau peste 10000 de credincioși.
Preah Khan (în traducere “spada sacră”) a fost reşedinţa aceluiaşi suveran. Spre deosebire de predecesorii săi hinduși, suveranul a adoptat noua religie, budismul, care celebrează peste cinci sute de divinităţi. Acest templul a fost ridicat în 1191, după victoria repurtată împotriva poporului shams. Regele l-a dedicat tatălui său.
După căderea imperiului Khmer în secolul al XV-lea, templele au fost abandonate. Spre deosebire de celelalte monumente din complexul Angkor, care au fost sau sunt în curs de restaurare, Ta Prohm a rămas așa cum a fost descoperit de exploratorii francezi la începutul secolului al XIX-lea: „într-o stare de neglijentă aparență, ca o concesie făcută pitorescului…”.
După o zi întreagă de hoinărit și fotografiat prin decorul fantastic al junglei, mi-am petrecut seara în piscina hotelului la care stăteam. In apă, trei cupluri: doi italieni, doi austrieci și doi francezi încercau fără succes să schimbe impresii de călătorie. Pe margine, cu picioarele în piscină, un tânăr blond cu ochii albaștri ne privea distrat. Am făcut un exercițiu de concentrare (și orgoliu) și am vorbit cu fiecare cuplu în limba maternă și apoi le-am tradus întrebările și răspunsurile, de la unii la alții. Eram și eu uimită de mine, habar nu avem că îmi mai reaminteam așa de multe cuvinte în germană! (Fusesem o catastrofă în liceu, ma iertați doamna profesoara Ida Alexandrescu, oriunde v-ați afla!) Am vorbit aproape o oră. Mă mai poticneam, mai cu dezacorduri, mai cu mâinile, dar am comunicat și toți erau încântati de informațiile schimbate.
O discuție agreabilă în racoarea catifelată a sfârșitului de amiază. Mulțumindu-mi pentru ajutor, italienii m-au invitat la masă. Când au auzit că vin din Romania toți au rămas descumpăniți. Am fost întrebată cumva naiv-vag ipocrit dacă mai vorbesc și alți români limbi străine. Le-am răspuns mirat-voit exagerat, că aproape toți, ceea ce i-a năucit de-a dreptul. Românii cu care avuseseră de a face nu le lăsaseră cea mai buna impresie. Și din câte am înțeles, cunoștințele lor despre Romania erau căpătate de la rubrica “poliția ne informează ”. Tânărul care ne privise până atunci cu oarecare interes a început din senin să-mi vorbească într-o engleză impecabilă. Jumătate chinez, jumatate suedez, era directorul hotelului în care stăteam. După cateva minute de conversație mi-a propus să răman să lucrez cu el la hotel. Din păcate l-am refuzat. Toată viața mea o sa regret că nu am rămas măcar 6 luni, sau poate un an să lucrez în Siam Reap.
Aici se termină a doua parte a călătoriei mele la Ankgor. În episodul următor, o vizită la Bantei Srei, templul roz și o călătorie cu barca pe lacul Tonle, cea mai mare întindere de apă dulce din Asia de Sud–Est, desemnat în 1997 de UNESCO biosferă naturală.