După ce, cu o seară în urmă, dansasem în cartierul Mica Africa până când samba îmi dizolvase toate gândurile, duminică dimineața muzica străzii tace și lasă loc muzicii sacre. Mă opresc la São Francisco de Paula, Nossa Senhora da Candelária și Nossa Senhora do Carmo da Antiga Sé. Pentru câteva ore, Rio pare un alt oraș.

Stucaturi aurite, tavane pictate, altare monumentale, kilometri de marmură, horror vacui… Aud ca prin ceață explicațiile ghidului despre barocul colonial, neoclasicul brazilian, rococoul carioca și fotografiez. Pentru că, nu-i așa?, o imagine face cât un tratat de istoria artei.

Însă catedrala care mi-a plăcut cel mai mult poartă numele Sfântului Sebastian, patronul orașului. Pe dinafară, experimentul brutalist nu promite mare lucru. Înăuntru însă, lumina se filtrează prin vitraliile uriașe (aproape 65 de metri înălțime), iar betonul capătă suflet și grație.

Proiectată acum mai bine de o jumătate de secol de arhitectul brazilian Edgar de Oliveira da Fonseca, construcția a avut ca punct de inspirație piramida mayașă de la Chichén Itzá. Mă tulbură măreția locului. Și, dintr-odată, mă gândesc la tot ce mi-a fost dăruit: familia mea, prietenii mei, toate călătoriile extraordinare din ultimii treizeci de ani. Mă încearcă un sentiment profund de recunoștință.

De la liniștea bisericilor ajung la Escadaria Selarón. Aceeași frică de vid, într-un cu totul alt alfabet vizual. Treptele sunt îmbrăcate într-un mozaic delirant de ceramică, roșu peste tot, întrerupt de mii de plăci colorate venite din toate colțurile lumii. Artistul chilian Jorge Selarón a început să decoreze scara în 1990 și a continuat mai bine de douăzeci de ani, transformând-o într-o operă fără sfârșit. E kitsch, exuberantă, excesivă și imposibil de ignorat. Și îi stă foarte bine așa.

Și termin cu unul dintre monumentele emblematice ale orașului, Theatro Municipal, ridicat la începutul secolului trecut, pe vremea când Rio de Janeiro era încă capitala Braziliei. Edificiul poartă, fără complexe, amprenta Operei Garnier. Îl privesc și mă gândesc cât de mult trebuie să-și fi dorit Rio, atunci, să fie recunoscut drept una dintre marile capitale ale lumii.

Rio m-a copleșit cu frumusețea lui, cu muzica lui, cu neliniștea lui. Are mai multe inimi, care bat în ritmuri diferite: al valurilor, al sambei, al clopotelor. De mâine, între Rio și mine vor fi mii de kilometri. Dar una din inimile lui bate acum în ritmul meu.

Și, se știe, inimile nu prea au simțul distanței.