Ipanema e cartierul fericirii, cu kilometrul ei de nisip de o finețe incredibilă, alb, strălucitor, cernut prin lumina curată a dimineții.

O femeie care făcea jogging s-a oprit în dreptul meu și mi-a zis:

— Sunt Jane. Are you an expat? Avem două cluburi, marțea și joia. Vă așteptăm.

— Sunt doar în trecere, din păcate, îi răspund eu.

— You never know, mi-a întins o carte de vizită și a continuat să alerge mai departe.

Rio are un fel ciudat de a desființa distanțele dintre oameni.

Un bărbat cânta la chitară Garota de Ipanema:
„Fata cu trupul aurit de soarele din Ipanema.
Legănarea mersului ei e mai mult decât o poezie.
E cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată trecând.”

Melodia curge în ritmul valurilor care se rostogolesc leneș spre țărm. Nu cred că poetul m-a avut în vedere când a scris versurile. 😊 Dar și eu merg pe aceeași faleză și simt cum mă molipsesc de bucuria pe care Rio o împrăștie în aer.
Apoi, din senin, se pornește vântul, care aproape că mă ia pe sus.

O iau pe malul oceanului spre Copacabana. Schimbarea e brutală. Vântul s-a oprit, dar mulțimea înghite plaja. Copacabana e atât de plină, încât nisipul nici nu se mai vede.
În facultate, pe când încă nu ieșisem din România, l-am citit pe Claude Lévi-Strauss, care trecuse și el prin Brazilia. Din Tropice triste mi-au rămas în minte doar două fraze. Prima: „Omenirea se pregătește să producă civilizație în masă, precum sfecla.” Și: „Urăsc călătoriile și pe cei care le fac.” Cartea a apărut în 1955, cu mult înainte ca turismul de masă să transforme peisajele în obiecte de consum. Acum văd că Rio poate confirma și, în același timp, poate contrazice ambele fraze.

Străpung mulțimea și intru cu picioarele în apă. Oceanul – marele analgezic – îmi liniștește gândurile după emoțiile ultimelor zile. În apă, zgomotul se estompează.

Seara merg cu niște prieteni în cartierul Saúde, în zona Pequena África (Mica Africă), ale cărei fațade păstrează ecoul unui alt oraș.

La Angu do Gomes comand o porție de angu de cogumelos, o mămăligă cremoasă cu sos de ciuperci. Angu a fost hrana sclavilor africani care au construit Rio. În Piața Prainha acostau odinioară corăbiile cu oameni în lanțuri. O rețetă născută din sărăcie, devenită patrimoniu al memoriei afro-braziliene.

Miezul nopții mă prinde la Pedra do Sal („Stânca de Sare”), unul dintre locurile unde s-a născut samba. Seara, locul se transformă într-o mare petrecere în aer liber. Se cântă și se dansează până spre dimineață.

Cu o caipirinha în mână, mă las purtată de muzică și, pentru câteva ore, uit că sunt doar în trecere. În timp ce Copacabana își seduce vizitatorii cu oceanul, adevăratul Rio pulsează aici, la Pedra do Sal. Dar cine sunt eu să pun eticheta „adevăratul Rio”?