Bali sous la pluie

Oscilam între disperare și exasperare după câteva zile de ploaie afurisită…  Din când în când mă aventuram afară, pentru, speram eu, o scurtă ieșire, dar mă întorceam repede (uneori instantaneu) înăuntru.

Așadar, făcusem și refăcusem turul mall-urilor din capitala Denpasar și învățasem toate scenele din teatrul umbrelor, proiectat pentru turiști în sala de conferinţe a hotelului…  Vizitasem de trei ori muzeul de artă din orașul Ubud, centrul cultural al insulei, ba chiar și asistasem, șezând pe o rogojină, la câteva workshop-uri de desen.

Bali se mai numește și „Dimineața luminii” sau „Ținutul celor o mie de temple”, deși „Dimineața ploioasă a luminii” sau „Ținutul inundat al celor o mie de temple pline de igrasie” ar fi fost, cred, ceva mai nimerit… Mi-am cumpărat o umbrelă de la o vânzătoare stradală,  probabil singura persoana mulțumită de cantitatea excedentară de precipitații.

Am petrecut mult timp prin restaurante, adăpostindu-mă de ploaie, uitându-mi umbrela și regăsind-o, dar mai ales încercând diverse preparate. Mâncarea e excelentă. Preferatele mele: gado (o salată cu sos de alune), satay nansi goreng (frigărui cu orez prăjit, amestecat cu bucățele de carne și legume condimentate cu șofran) sau niște pulpe de broască garnisite cu urab (un amestec de nucă de cocos cu fasole verde păstăi și legume fin tăiate).

Am locuit la Kuta, portul principal al insulei. Cum nu putea fi vorba de plajă, într-o nouă paranteză fie spus, valuri ca-n Bali, mai rar, am început explorarea locului.

Prima vizită am făcut-o la templul hindu Ulun Danu Beratan, unde ploua atât de tare, încât realizarea unei fotografii a fost o probă de echilibristică și de îndemânare pe care am pierdut-o de mai multe ori. Ori îmi cădea umbrela, ori mi se uda camera.

Templul Beratan a fost construit în 1633 de Pande, importanta castă a metalurgiştilor, cea care executa lamele pumnalelor și săbiilor pe care le puartau războinicii regelui. Locul de cult este dedicat zeiţei lacului, Dewi Danu.

Pe o colină, în fața templului, se află o moschee și lângă ea, un templu budist. Toate cele trei religii dominante în Asia sunt prezente în acest spaţiu hărăzit sacrului.

Unul dintre cele mai spectaculoase hoteluri în care am stat vreodată a fost Poppies, acest hidden paradise, sau heaven in the heart of Bali după cum e renumit. Conceput în stil tradițional balinez, complexul era amplasat într-o junglă domesticită în care se ascundeau totemuri și sculpturi în stil primitiv.

Bungaloul meu avea o baie imensă, pe jumătate în aer liber, o capodoperă. Bacovia îmi răpăia în creier: “De-atatea nopti aud plouând / Aud materia plângând…” Ploaia cădea pe grădina în miniatură (aflată tot în baie), udând orhideele și frunzele de aloe vera.

Și nu știu cum, în acestă răcoare catifelată, mângâind petalele fine precum mătasea, meteo-enervarea mea s-a evaporat. Aveam aceeași stare de liniște și împăcare pe care am experimentat-o atât de des în Asia. Mă simțeam chez moi în Bali. Acasă, fără măști, fără roluri, fără frici. Mai mult ca sigur că într-o viață  anterioară  am mai trecut măcar pentru o vreme pe aici. Și a fost un timp fericit, ca și acum.