Am plecat cu trenul spre centrul Javei. Un verde radios lumina jungla, pădurea de palmieri și orezăriile în terase, splendoarea naturii în Asia. Mă îndreptam spre Jogjakarta, cea mai mică provincie din Indonezia și singura care mai e încă guvernată de un sultan.
La patruzeci de kilometri de Jogja se află „sălașul lui Buddha”, templul Borobudur, un loc emblematic pentru Terra, un site mitic și poate cel mai misterios monument budist din lume. Ani în șir am visat/ sperat/dorit să ajung aici. Se pare ca numele de Borobudur vine din sanscrită și înseamnă mânăstirea budistă de pe deal. Construcția e amplasată pe o colină sacră mărginită de două râuri și doi vulcani. Lucrările au fost executate în timpul dinastiei Sailendra (în traducere: Regele munților), renumită în Jogja pentru că a generat o importantă renaștere culturală.
Șaptezeci şi cinci de ani au fost necesari pentru ca cele două milioane de blocuri de piatră să se transforme în acestă piramidă budistă. Lucrările s-au încheiat în anul 824. Rezultatul e copleșitor. Văzut de sus, edificiul seamană cu o mandală uriașă, (simbol al cosmosului) în mijlocul căreia m-am simțit ca o divinitate asiatică. Dacă mi-ar mai fi crescut încă patru brațe, mi s-ar fi părut lucrul cel mai firesc din lume.
Indonezienii spun că monumentul este „o carte gigantică” ce ilustrează viața lui Buddha, începând cu „Samsara” – pământul – şi urcând spre „Nirvana” – raiul budist Și au dreptate. Am respectat și eu traseul inițiatic: am urcat scările, am parcurs galeriile și am escaladat terasele templului în sensul acelor de ceasornic, precum fidelii acestei religii (în căutarea eliberării interioare).
Dacă ar trebui să pun o etichetă templului, acesta ar fi serenitate. După ce am ajuns la ultimul etaj al sanctuarului, m-am așezat pe pietre și am început să respir lin, prelung, fin. „Cerul, pământul și eu suntem Unul, ne contopim”. Cu fața destinsă într-un zâmbet ușor, inspiram adânc energia aurie, esențială, venită din univers, coboram lin, în interior, spre sinele meu, când cineva m-a zgâlțâit urlând: „Photo! One photo!!” Râsete. “Make us one photo!” Sunt ostatica unui grup de liceene simpatice. Le-am facut nenumărate fotografii, o sedință întreagă.
Borobudur a fost acoperit de cenușa vulcanului Merapi și părăsit. Ulterior, indonezienii au trecut masiv la islam și templul a fost uitat timp de secole. Abia în 1814, Sir Thomas Stamford Raffles, guvernatorul Javei și un pasionat de arheologie, a trimis o delegație formată din 200 de oameni pentru a găsi și curăța monumentul.
Cea mai importantă restaurare a fost făcută acum cincizeci de ani, când Borobudur a fost inclus pe lista UNESCO a Patrimoniului Mondial al Umanității.
Înainte să plec de la templu, lumina a devenit palidă, culorile s-au închis brutal și straturi de negru au întunecat cerul.
Munții din jur au dispărut într-un diluviu adus de nori, iar sanctuarul a început să „plutească”.
Unii arheologi susțin că în jurul Borobudurului se afla un lac și că inițial edificiul avea forma unei flori de lotus care ieșea din apă.
După o furtună scurtă, ploaia s-a oprit și apusul soarelui s-a instalat în toată splendoarea.
Am plecat de la templu cu o strângere de inimă fiindcă nu am rămas suficient de mult timp acolo. Oricum, Borobudur mă va aștepta aici, calm și plin de răbdare, pe mine și pe toți cei care vor avea șansa să se întoarcă.
Nimic nu a putut clinti acest colos budist, nici erupțiile vulcanului Merapi, nici atentatele teroriste, nici cutremurul din 2006. Am călătorit peste 10.000 de kilometri pentru a ajunge aici, la acesta întâlnire „importantă” și, dacă aș putea, aș reveni oricând. Cu acesta ultima imagine înregistată de ochiul meu (și de aparatul foto), a celui mai mare templu budist la asfințit, se încheie calatoria mea la Borobudur.
